Intre adevar si fals: Indicii si amprente ale unei posibile crime de razboi

31/07/2014

A pune la cale un act raufacator este relativ usor, a face insa sa para natural sau sa fie decontat pe terti este o adevarata provocare. Tine de abilitatea plantarii de  indicii, o chestiune de manual in lumea serviciilor secrete. Cu toate acestea, nicio aparenta nu poate fi construita in mod absolut, fara fisura, tot asa cum nu exista crima perfecta.

Caderea avionului malaezian in Ucraina nu a fost un accident. Imprejurarile, urmele materiale si tentativele de a conforma urmarile internationale unor idei politice prestabilite, de care se tine cu dintii, prin acuzatii irationale si vinovatii antepronuntate, repetate pana la saturatie, duc la concluzia ca este rezultatul unei operatiuni criminale, conceputa a fi pusa in seama altora. ONU a declarat ca doborarea zborului MH17 ar putea fi asimilata unei crime de razboi.

In practica de ancheta criminalista, cine face declaratii mincinoase, falsifica probe sau impiedica accesul la acestea atrage atentia asupra sa, isi creeaza, involuntar, o legatura materiala cu fapta. Nu sugerez ca asa ceva l-ar plasa automat in postura de faptuitor, pot fi varii interese. Semnalez doar niste indicii, fata de care exista o procedura privind investigarea cauzelor probabile si stabilirea cercului de suspecti.

Dintre toate ipotezele, una este in mod unilateral omisa sau descurajata, posibilitatea unei explozii la bordul avionului Boeing 777. Lucrul acesta se poate stabili cu relativa usurinta, amprenta exploziei este acolo, la locul prabusirii, in fragmentele aeronavei. Este vorba de unghiurile de deformare si rupere in bucati a carcasei avionului, care diferentiaza fara dubii o explozie din interior, a unei incarcaturi de atac terorist, de una din exterior, prin lovirea cu o racheta. „Florile” care se formeaza la penetrare sau lovire sunt o semnatura mecanica si de directie inconfundabila, asemanatoare gaurilor de intrare si de iesire ale unui proiectil. Amprentele termice, de ardere de pe peretii avionului sunt, de asemenea, diferite, in functie de natura interioara sau exterioara a sursei.

De ipoteza unei explozii la bord se fuge ca dracul de tamaie, probabil pentru ca se rastoarna un scenariu, noile fire si piste putand duce la descoperiri si implicatii dintre cele mai compromitatoare. S-a luat, in schimb, in brate ipoteza doborarii cu racheta, iar comentariile si interpretarile de „confirmare”, politica sau mediatica, devin de-a dreptul penibile, prin contradictii flagrante sau lipsa de fundament. Ca in cazul datelor cutiilor negre, despre care se pretinde ca nu ar contraveni informatiilor ca aeronava a fost doborata de „schijele” unei rachete care a explodat, dar confirma „decompresia in urma unei explozii puternice”.

La analiza, contradictiile sunt jenante, probabil, nici nu sunt constientizate, cum se intampla in rezonarea mediatica a variantei oficiale sau in acoperirea informationala a unor situatii care ies din plan. Fara indoiala, inregistratoarele au surprins momentul unei explozii, cat de „puternice” ramane insa de stabilit, in raport de locul in care s-a produs, in interiorul sau in exteriorul aeronavei. Orice sonoritate depinde de distanta dintre sursa de emisie si punctul de receptie. Desigur, daca a fost interioara, calificarea exploziei drept „puternica” este pe deplin justificata, dar daca aeronava a fost doborata de o „schija” a unei rachete, in urma unei explozii de proximitate, nu de impact, aprecierea este discutabila, avand in vedere ca explozia s-a produs in exterioriorul aeronavei, la o anumita distanta. La fel de contradictorie este si sustinerea exploziei avionului in aer, caz in care rezervoarele cu combustibil ar fi fost implacabil pulverizate, iar arderea s-ar fi consumat in aer, nu la sol, asa cum rezulta din fotografiile zonei de prabusire, in care se vede foarte clar perimetrul de ardere.

Agitarea exclusivista a variantei unei loviri cu racheta, blocarea implementarii deciziei ONU, obstructionarea anchetatorilor internationali si observatorilor OSCE si incercarea Kievului de a lua sub control locul cu dovezile privind cauzele prabusirii, incalcandu-si angajamentul de a opri luptele pe o distanta de 40 Km in jurul epavei, nu fac decat sa frizeze susceptibilitatile si sa supra-ingroase amintita legatura materiala, dintre protagonistii occidentali si ucraineni, pe de o parte, si prabusirea avionului malaezian, de cealalta parte.

O chestiune extrem de graitoare pentru posesia reala a prerogativelor privind deciziile de securitate ucrainene si natura reala a relatiilor suverane de securitate ale Ucrainei cu SUA si cu NATO ar fi aflarea modului cum a actionat esalonul strategic de la Kiev, in fatidica zi de 17 iulie, cand a fost informat ca un avion de linie nu mai comunica cu solul si ca se deplaseaza pe un traiect deviat. Cu certitudine, totul a fost inregistrat, pe fractiuni de timp, in jurnale militare si de operatii.

Sa incercam o privire inapoi si o ipoteza, care ma surprinde ca inca nu s-au aflat pe nicio agenda media, de opinie publica sau de ancheta. Pe baza precedentului 9/11, din cazul turnurilor gemene, un asemenea comportament de zbor poate fi un risc iminent de securitate, alerta este de grad zero, prerogativa de decizie suprema intra in exercitiu, avioane de vanatoare sunt ridicate in aer si trimise la interceptare, pentru somare, identificarea intentiilor, obligarea la aterizare sau, la limita, doborarea.

Presupun ca toate acestea s-au intamplat, mai putin ultimul act, ceea ce explica si urmarirea avionului malaezian, de la mica distanta (3 km), de catre un avion de vanatoare ucrainean, SU-25, reperat de radarele rusesti. Spun mai putin ultimul act pentru ca in mod evident un tantar care te pisca nu se pliciuieste cu barosul, ucrainenii, cu atat mai putin rusii, nu au niciun interes sa se automutileze, sa mutileze regiunea sau chiar Europa. In opinia mea, nici nu a fost nevoie, pentru ca ceea ce a urmat a depasit orice asteptari, avionul malaezian a explodat pur si simplu, in aer, sub nasul si ochii ingroziti ai pilotului ucrainean, fara sa fi fost trasa nicio racheta sol-aer sau aer-aer (nicaieri nu s-a inregistrat nicio amprenta). Intr-o asemenea situatie, autoritatile ucrainene acopera ceva sau pe cineva.

In final, as mai remarca si o alta consecinta, care ar trebui sa mobilizeze atentia si solidaritatea internationala, inducerea de piste false are, pe termen lung, un efect pervers de capcana psihologica, in care, pana la urma, cade cel care a generat-o.

Anunțuri

Privind spre dreapta: Totusi, Congresul

25/07/2014

Motto: Da, Doamne, mintea cea de pe urma a lui Crin Antonescu (FP)

Pentru alegerile prezidentiale, sondajele il dau castigator net pe Victor Ponta sau, mai nou, daca ar candida, pe Mircea Geoana. Mai mult, evolutiile economice si sociale pozitive ale guvernarii de stanga fac ca orice nume care s-ar adauga pe o posibila lista de prezidentiabili a PSD sa se bucure de prioritatea simpatiilor de vot. Oricat ar gafai in cursa prezidentiala, Klaus Iohannis, necunoscut ca liberal pana in urma cu doi ani sau stersul pedelist Catalin Predoiu nu va putea depasi sansa a doua. Despre alte sperante prezidentiabile ale dreptei, nici vorba.

In fata acestei lipse vadite de sanse, cum se explica totusi imbulzeala de candidaturi ale dreptei la prezidentiale? Pana si Monica Macovei a incercat sa-si gaseasca un loc in garnitura prezidentiabililor. Raspunsurile ar trebui cautate intr-un marketing electoral agresiv, de tripla suprapozitionare, individuala, de partid si a dreptei, dar si in posibilitatea provocarii unor rasturnari imagologice.

Fara indoiala, implinirea unor astfel de asteptari excesive nu ar fi posibila fara o anumita planificare. Imi este teama, o spun deschis, precedente si indicii sunt destule, ca in laboratoare de precampanie si campanie s-au pus si se pun la cale crize, aterizari fortate si scoateri din cursa, care sa duca la ocuparea locurilor ramase astfel libere. Din pacate, dupa evenimentul aviatic malaezian din spatiul de conflict ucrainean (si intregul istoric al crizei ucrainene), susceptibil de intentionalitatea unor mutatii in relatiilor dintre marii jucatori geopolitici din regiune, riscul decontarilor pe terti va trebui serios luat in calcul si in competitiile electorale interne.

Pana la confruntarea electorala directa dintre stanga si dreapta, din toamna, pe rol pare a fi o suprapozitionare interna si externa a dreptei. Intern, pe etapa, PNL si Crin Antonescu sunt in mod evident subpozitionati. Prin tema fuziunii, fostul invins PDL si-a castigat, formal, statutul de co-egal fata de fostul invingator PNL, o manevra extraordinar de bine gandita si reusita. Insa lucrurile nu s-au oprit aici, PDL s-a instalat clar la carma relatiei de fuzionare. PDL si-a impus pretentiile in proiectele de statut si de organizare post-fuzionare, Vasile Blaga face anunturile principale. O asemenea asimetrie de negociere si de comunicare nu tine de diferentele de valoare, incomparabile, toata lumea o stie, ci de cele de tactici dintre cele doua partide. Valoarea sau adevarul nu sunt suficiente, trebuie sa stii si cum sa le sustii, altfel strategii si tactici ostile le-o pot lua inainte.

Nu este insa clar cine pe cine va surclasa in final. Procedura de fuzionare in trepte, pana in 2017, pana cand vor fi pastrate grupurilor parlamentare PNL si PDL si refuzul legarii printr-un tandem presedinte-premier, pentru a numi doar doua dintre cele mai vizibile hibe, lasa deschisa posibilitatea suspendarii sau anularii proiectului de fuziune. Mai susceptibil de un asemenea calcul este PDL, semnalele de nefuziune dinspre Traian Basescu si cele de conservare a identitatii dinspre Emil Boc alimenteaza „strategia de suprapozitionare”, caz in care PNL ar fi redus, inevitabil, la rolul unui vehicul circumstantial. Cinismul forteaza rezultatele si scuza mijloacele!

O perspectiva nesigura asupra fuziunii le proiecteaza si autoeroizarea „anticoruptie” a PDL si culpabilizarea resentimentara a PNL, ultimul pentru implicarea in referendumul de demitere a presedintelui, in 2012. Nimeni nu ar trebui sa-si faca iluzii ca preluarea in noua constructie politica a masinariei punitive de integritate de pe vremea gloriei portocalii nu va fi folosita in vanatoarea de vrajitoare in randurile liberalilor. Sacrificarea prezumptiei de nevinovatie, prin suspendarea din partid pe anumite termene a celor arestati preventiv, deci pentru care vinovatia ar urma sa fie probata, s-a dovedit o arma politica fara gres. Scopul politic de a inlatura in acest mod un personaj incomod dintr-o pozitie sau dintr-un proces se indeplineste de fiecare data cu precizie, chiar daca acuzatiile se dovedesc neintemeiate. Sunt suficiente luarea in vizorul inculparii si apasarea pe tragaci, iar o batalie astfel pierduta ramane o batalie pierduta.

Un alt fapt, deja sesizabil, care ar putea schimba regulile jocului in noul partid, il reprezinta roirea, aproape coplesitoare, i-as zice, a liderilor pedelisti si feceisti (FC a fost absorbit de PDL, prin fuziune) in jurul polului de comanda al liberalilor. In eventualitatea unei demisii a lui Iohannis, in urma pierderii alegerilor prezidentiale, pe care a si evocat-o, de altfel, problema succesiunii ar putea imbraca caracterul unei dispute intre liberalii pe stil nou si liberalii pe stil vechi. Cum, de obicei, cei care fac regulile castiga, deznodamantul va fi previzibil.

Ipocrizia basista in cazul pretinsei „unificari” a dreptei este dovedita, ideea nu este credibila la cineva care se opune fuziunii, contradictia dintre afirmarea unificarii si negarea fuziunii este de tip antagonic, ireconciliabila. Mult mai creditabila este tentatia de a obtine controlul. „Unificare? O dreapta mare? Da, dar cu mine sau cu urmasii mei in frunte!”, aceasta este decriptarea corecta a „visului” celui care-si numara ultimele zile la Cotroceni.

In schimb, Crin Antonescu nu e impotriva fuziunii, nici nu vrea ca aceasta sa fie legata de rezultatele la prezidentiale, recunoaste, impotriva oricaror mize personale sau de grup, importanta strategica a constituirii unui mare partid de dreapta. Este o abordare care reflecta viziune, de care PDL a fost atat de saracit, pe timpul guvernarilor succesive din 2009-2012, prin care de facto s-a situat la dreapta de centru-dreapta. In treacat fiind spus, esecurile pentru care, azi, PDL este nevoit sa revina pe centru-dreapta, sub umbrela PNL, ar trebui sa-i modereze vocalitatea pentru evenimentele din vara lui 2012, care au incercat sa reconecteze statul democrat si statul de drept, ambele la fel de constitutionale, in cadrele aceluiasi stat, statul roman.

In privinta lui Crin Antonescu nu putem avea indoieli, chiar daca acum pastreaza o tacere tactica, privind conceptul si conceptia de largire liberala prin fuziune. A si afirmat, intr-una din distantarile sale categorice de neoliberalism, care l-au si dus in USL, ca pentru echilibrarea esichierului, PNL va trebui sa devina principalul pol de atractie al dreptei. Din temele de discurs politic ale fostului presedinte PNL, pe care colegii de partid, adversarii si, nu in cele din urma, electoratul au avut suficient timp sa le cunoasca, iar timpul de cunoastere este o resursa, poate cea mai pretioasa, de credibilitate si audienta, rezulta ca important cu adevarat pentru viitoarea constructie politica ramane caracterul istoric, national si autentic liberal, ceea ce se va stabili la cele doua congrese de fuziune, de sambata. Mai pragmatic spus, va depinde de cine si ce directie va da PNL-ului fuzionat, care vor da substanta platformei electorale a candidatului pentru alegerile prezidentiale.

Crin Antonescu nu a criticat procedura, pe baza sondajului de opinie si al hotararii in Delegatia Permanenta, prin care candidatul liberalilor la prezidentiale a fost desemnat in persoana lui Klaus Iohannis, presedintele in exercitiu al PNL. Chiar a laudat-o, a gasit cuvinte de apreciere si pentru celalalt candidat, al PDL, Catalin Predoiu, dintre care se va alege candidatul comun, la inceputul lui august. A fost cea mai potrivita atitudine, oricum nu ar mai fi avut cum sa schimbe lucrurile, o lupta pentru o cauza pierduta este fara rost, a fost, cred, o lectie de diplomatie. Dar Crin este Crin, cu replica si idei, brodate pe un remarcabil simt de orientare in campul tactic, diplomatia, o stim de la Bismarck, este un pumn de otel ascuns intr-o manusa de catifea. S-a multumit sa-si reitereze ideile de nerenuntare la candidatura la prezidentiale si de excludere a unei candidaturi independente. „In rest, vom vedea ce se mai intampla”, a conchis Antonescu, cu trimitere, probabil, la congresele de maine si de luna viitoare.

Ar putea fi vreo surpriza, vreo rasturnare de situatie? Depinde de aderenta actualilor si fostilor lideri la structurile de partid teritoriale, dar si la electorat, sursele de unde liderii si partidele isi aduna puterea. Cel putin teoretic, victoria care a adus cel mai mare scor electoral si guvernarea ar trebui sa conteze in balanta de putere dintre lideri. La fel si in balanta de  putere dintre partide, in care pozitile diferite de pe care se vine in fuziune, de varf sau de cadere, atarna diferit.

Ar mai fi si o chestiune care tine de democratia de partid. Hotararile strategice, iar cea privind desemnarea unui candidat la alegerile prezidentiale are o asemenea anvergura, se valideaza obligatoriu in forumul suprem de partid, care este cel mai larg reprezentativ. Sondajele sunt orientative, nu am neaparat in vedere imperfectiunile de esantionare, manipularea raspunsurilor prin formularea intrebarilor sau marjele de eroare, nici chiar specificul relatiei dintre cel care plateste si cel care executa. Nu vreau sa sugerez ca s-ar fi intamplat ceva din toate acestea, nu, chiar daca tehnic a fost perfect, sondajul tot consultativ ramane, nu substituie dezbaterea si decizia la macro-scara de partid. La fel cu initiativele de grup, este firesc ca acestea sa se nasca intr-un micro-climat propice, de expertiza sau din varii interese, dar validarea politica va trebui sa urmeze aceeasi cale, ca printr-o sita, ce hotareste democratic partidul, aia ramane.

Nota Bene. Pentru ca eventuale evenimente sa nu ne ia pe nepregatite, reamintesc ca la ultimul Congres PNL Klaus Iohannis a retras, precipitat, pe motive ramase neclare, votarea rezolutiei privind candidatul la prezidentiale, iar pe ordinea de zi a Congresului de fuziune, de maine, nu sunt decat doua puncte, aprobarea statutului noului partid si aprobarea protocolului politic. Daca un al treilea punct, cum ma astept si cum ar fi normal si democratic, va pune capat nelinistilor lui Crin Antonescu, cele ale lui Victor Ponta de abia vor incepe.

 


Riscul care da din nou tarcoale lumii: Irationalizarea prin emotionalizare

24/07/2014

Unul dintre ideologizatorii rasismului “exceptional” butoneaza in draci, cum s-ar spune, aparatele ideologice de provocat emotii destructive. Lumea nu mai accepta insa ca luciditatea sa-i fie naclaita de secretii umorale. Redau opinia pe care am avut-o pe aceasta tema la un articol de pe Contributor (vezi link-ul).

Asumptia ca totul este „limpede”, cand ancheta independenta inca nici nu a inceput, este cel putin ciudata. Intr-o analiza politica nu se opereaza cu certitudini, ci cu opinii si ipoteze. Daca isi propune sa mearga in trena sustinerilor unui lider politic, analiza este din capul locului esuata, in campul propagandei, fireste.

Inacceptabil este si atacul asupra rationalitatii, prin sugerarea ca opusul acesteia ar fi moral. „Dati riposta cuvenita”, „acum, pana nu este prea tarziu”, „opriti batausul”, „iesiti din pasivitate” samd, astea sunt pure instigatii la actiuni oarbe, de turma, irationale, ale caror consecinte europene vor fi asemanatoare celor irakiene (si din intregul Orient Mijlociu). Deja autoritatile Ucrainei nu mai au suveranitatea deciziilor politice si militare.

De cand irationalitatea este morala?! Daca instigatorii au chef de un razboi mondial, sa si-l faca singuri, lumea civilizata este satula de razboaie, de decontarile pe care i le pune in spate barbaria cu fata democratica. In urma cu putin timp deplangeati irationalitatea si cruzimile din primul razboi mondial. Sa inteleg ca nu o faceati sincer sau ca exersati obtinerea „dublului profit”, din actie si re-actie?

Putin nu va putea fi niciodata comparat cu Hitler, pentru simplul motiv ca ultimul a distrus Germania si a predat poporul german dusmanilor. Putin este rus sadea, nu german parat ca Hitler (ma surprinde ca germanii nu l-au cautat inca la ADN si nu l-au exclus din randurile poporului german).

http://www.contributors.ro/global-europa/caveat-obama-basescu-si-brzezinski-versus-putin/


Razbunarea gravitatiei (Actualizat)

19/07/2014

Doborare sau prabusire? Numai raspunsul la aceasta intrebare va elucida cauzele accidentului aviatic malaezian din estul Ucrainei. Asertarea fara probe a ideii de „doborare”, prin recursul la „indicii”, „probabil” sau „eventual” are toate sansele de a fi o pista falsa. O astfel de antepronuntare grabita, care se substituie unei anchete independente si transparente, nu exprima decat o tendentiozitate grosiera, pentru obtinerea unor consecinte politice si militare scontate.

Prezenta sangelui doar pe cadavrele pilotilor, nu si ale pasagerilor, nu poate fi pusa in legatura decat cu o explozie in cabina de pilotaj, singura care ar fi putut provoca rani deschise si aspersiuni hemoragice. Actiunea unor cauze letale diferite pentru piloti si pasageri poate explica diferentele dintre o lovire de la sol cu racheta si o deflagratie selectiva, din spatiul de comanda si control al aeronavei.

Integritatea relativa a unor obiecte si documente ale pasagerilor, gradul mare de constituenta al cadavrelor si arealul mic de imprastiere, ca ale unei caderi pe verticala sub influenta doar a vitezei si inaltimii avionului, sunt incompatibile cu pulverizarea/dezintegrarea pe care le-ar fi adus viteza si explozia unei rachete sol-aer, care ar fi multiplicat de sute sau mii de ori efectele de distrugere. Dezmembrarea este un termen mult mai aproape de cele intamplate decat dezintegrarea.

Daca niste planificatori de la distanta si-au propus sa simuleze o „doborare” in zona de conflict din Ucraina, pentru a-i implica pe cei de la sol, mizand pe stergerea de catre gravitatie a diferentelor dintre o explozie la bord si o lovire cu racheta, trebuie spus ca s-au inselat, si aceasta va fi razbunarea mortilor nevinovate. Diferentele sunt matematice, neescamotabile sau modelabile.

O catastrofa aviatica la peste zece mii de metri inaltime poate fi provocata nu numai de o racheta militara ruseasca „Buk”, ci si de un aranjament de detonatie de putere mult mai modesta dar mai sofisticat disimulat si tintit, iar serviciile secrete stiu cel mai bine acest lucru.

De ce tot un avion malaezian? Aici ar putea fi o veriga slaba, daca luam in calcul posibilitatea unui „experiment”, in cazul disparitiei aviatice din 8 martie, dar si lantul posibilitatilor de ajungere la bord a unor incarcaturi explozive, camuflate in diverse obiecte personale, de navigatie sau de reparatie (in ultimul caz, a existat cel putin un precedent de plantare a explozibilului pe timpul reparatiilor). Nu este exclus ca implantul exploziv sa fi premers cu mult ultima cursa.

Intamplator sau nu, accidentul aviatic s-a suprapus, ca un varf emotional, unui context de perceptii imbibat de campania kieveana „antiterorista” si de politica occidentala a sanctiunilor antirusesti. Din toata masa de razboi psihologic, imagologic si de dezinformari, un lucru este net decantabil, nici ucrainenii si nici rusii nu au de castigat dintr-o criza escaladabila, care-i trage in jos. Europenii, nici atat.

Actualizare. Kievul ii acuza pe rebelii pro-rusi ca au incercat sa distruga dovezi, prin mutarea de cadavre si prin tentativa de a duce epava avionului in Rusia. Inceperea acestui joc, „Uite dovada, nu e dovada”, pare o repetare identica a celui din Siria privind speta armelor chimice. Cred ca numai comunitatea internationala va reusi, in acelasi fel, ca staruinta si probitate, sa rupa valul dezinformarilor tesut de terti.

Pe de alta parte, nu vad ce altceva ar putea spune niste anchetatori trimisi la Kiev cu concluziile politice in mapa. Cei care, in numele profitului politic, s-au antepronuntat cu virulenta in discursuri publice, ignorand ab initio, prezumptia de nevinovatie si expertizarea probelor, nu vor face decat sa incerce sa impuna mersului anchetei un fagas preconceput. Ori, pentru reusita anchetei, independenta anchetatorilor va fi decisiva.


O strategie esuata: Votul negativ va bate votul ideologic

10/07/2014

Ultimele anunturi privind „unificarea” dreptei schimba perspectivele dar si perceptiile privind scopurile acestor manevre. Mai intai, Vasile Blaga si Mihai Razvan Ungureanu au iesit in public cu declaratia fuziunii dintre PDL si PFC. Apoi, Traian Basescu a declarat ca fuziunea intre PNL si PDL nu este posibila. Ce ascund aceste avansuri si retrageri tactice?

In opinia mea, sunt trei motive majore care ar putea sta la originea acestor tatonari si rasuciri de proiecte.

Primul, si cel mai important, cu valente strategice, este tentativa de preluare a controlului de catre factiunile pro-Basescu asupra intregului esichier al dreptei. Spun „factiuni”, pentru ca in asemenea entitati razletite si slabite se reunesc, de obicei, ramasitele pierderii bataliei decisive. Pentru PDL, infrangerea catastrofala a venit in urma ultimelor alegeri, locale si parlamentare, din 2012, si europarlamentare, din 2014. PFC si PMP sunt asemenea constructii politice de conjunctura, care au absorbit parti ale fostei elite dominatoare a PDL, care, discret sau explicit l-au urmat pe marele invins, Traian Basescu, in speranta, devenita fatalmente iluzorie dupa referendumul de demitere si scandalul Mircea Basescu-Bercea Mondial, unei refaceri si reveniri in forta.

Pe baza antecedentului privind controlul politic asupra justitiei, se poate prezuma ca Traian Basescu a ajuns la concluzia ca regula preluarii controlului asupra a tot ce misca in jurul sau si cu care vine in contact se poate extinde si asupra partidelor. Daca nu asupra intregului esichier, cel putin asupra celor ale dreptei. O idee bolnavicioasa, desarta pentru cine crede ca, in afara PNL, ceea ce mai exista pe esichierul dreptei mai poate conta semnificativ. Se vede si din contabilizarea, care aminteste de steagurile lui Pristanda, pe care Basescu o face procentelor anemice ale cioburilor in care s-a spart dreapta.

Cel putin hazlie este si motivatia sub care Basescu se ascunde pentru a nu-si da demisia: „Probabil as fi fost blamat de toata dreapta, era cea mai usoara varianta, cu certitudine unul din reprosurile puternice ar fi fost ca am sacrificat dreapta”. Care dreapta? Cea basista, se-ntelege, care si-a decontat pierderile, care si ei ar fi fost normal sa i le aduca criza, in taierile in carne vie a resurselor de subzistenta ale populatiei.

Vestea buna este ca strategia preluarii controlului asupra dreptei a esuat, si aici intervine al doilea motiv, resensibilizarea PNL la ideea fuziunii cu PDL. Cresterea PNL si a voturilor care i le-ar aduce fuziunea cu PDL, care va trage dupa sine si fuzionabilul PFC, care au format guvernele Basescu-Boc-Ungureanu, ar suna tentant daca nu ar exista riscul ruperii echilibrului de leadership liberal, si, pe cale de consecinta, pierderii identitatii liberale, in favoarea preluarii controlului de catre factiunile pro-Basescu. Ar fi limpede ca debascizarii i s-ar pune surdina, iar votul negativ de la prezidentiale, care se anunta a fi  cel mai viral din istoria post-decembrista, ar fi transformat intr-un vot ideologic, si acesta din urma ar fi al treilea motiv al miscarilor intestine prezentate ca fiind ale “intregii” drepte.


Dreapta contra dreapta: Al doilea pol si a doua unificare

09/07/2014

Cu dreapta pre dreapta calcand, cam asa s-ar putea defini, imprumutand un joc de cuvinte, autocombustia de vara a dreptei. Nu este o constatare critica, ci una impartasita si impartasibila: cea mai credibila si constructiva critica este cea care vine din interior, din propriile randuri. Evident, pe caz, am in vedere blocul ideologic al dreptei. Desi ar fi trebuit sa fi adus mai multa clarificare, evenimentele din ultimele zile par sa fi reconectat jocul calificarilor dreptei pentru prezidentiale la mai mult necunoscut, cu posibilitati crescute de rasturnari de situatie sau de asteptari.

Reconstituirea gruparii Antonescu, alaturi de cea a lui Iohannis, depaseste mizele personale sau de partid. Fostul sef al PNL a enumerat vreo trei motive ale revenirii in cursa pentru presedintie, impartirea parerilor privind candidatul, suprematia celor care-l vizeaza si santajul. Niciunul, cred, nu are suficienta forta explicativa, toate au existat si in momentul autoexcluziunii. Vom intelege adevarata motivatie a revenirii numai daca vom privi lucrurile de la nivelul intregului esichier al dreptei. Gruparea Antonescu are toate sansele de a nu ramane o simpla grupare de partid, ci de a deveni un al doilea pol al dreptei, polul Antonescu contra polul Basescu.

Reintoarcerea lui Crin Antonescu poate insemna reintoarcerea valorilor social-liberale, pentru care a militat, in care a investit prestigiu si pentru care a suportat costuri. Nu neaparat o reintoarcere la vechea constructie, ci la ideea de miscare, care ar fi si o excelenta platforma, aducatoare de voturi. Un liberalism national, autentic de centru-dreapta, nu poate rupe statul de drept de democratie, democratia este un factor de cogenerare si de confirmare a statului de drept.

Exista si o democratie de drept, cum foarte bine este inteles si general-acceptat, orice act individual sau de masa trebuie raportat la norma juridica. Dar la fel de bine inteles si acceptat este si faptul ca democratia, statul de drept si independenta justitiei nu trebuie sa devina ostatice unor interese personale, de grup sau straine, ostile intereselor populatiei sau statului.

Recenta si extrem de vocala “comemorare” de catre Elena Udrea si PMP, prin declaratii artagoase, simpozioane si marsuri, a doi ani de la referendumul de demitere a presedintelui Traian Basescu, in incercarea de a-l impune ca “lovitura de stat” in memoria colectiva si in manualele de istorie, este aroganta si lipsita de orice noima. Probabil ca suntem priviti ca adevaratii “degenerati”, pentru a prelua o expresie a lui Pascal Bruckner, de pe Contributors, din moment ce agitarea zgomotoasa a ereziei “loviturii de stat” pare a se baza pe faptul ca romanii nu disting intre adevar si formulele propagandistice si nu reactioneaza. Polemismul Elenei Udrea, care nici macar nu-i apartine, este vizibil de unde l-a preluat, este un fel de gicacontrism al sterilitatii, pentru a fi mai specific pe romaneste, probabil ca de aceea a si fost abandonat iar cand isi mai iteste capul o vorba populara il pune scurt la punct: cel mai destept cedeaza! Nimic durabil nu se intampla nu fara polemici, ci fara consens si compromis, dar pentru acestea este nevoie de mai multe argumente si mai putina ideologie, ceea ce, fireste, nu este cazul popularilor.

Aici ar trebui cautata adevarata motivatie a revenirii lui Antonescu, ducerea luptei pana la capat, dobandirea constiintei datoriei implinite, nu ambitia de a deveni presedinte. Importante cu adevarat vor fi nu castigurile ideologice ale alegerilor prezidentiale, ci capacitatea si determinarea celui care va fi ales de a pune capat sistemei Basescu si a repune statul de drept pe fagasul normalitatii. Am spus ca democratia de drept, o idée la care tin si care ar merita sa modeleze mai bine discursul politic, este o insotitoare-pereche a statului de drept. Daca este sa vorbim pe fond despre o lovitura de stat, si sper ca doamna Elena Udrea si Ambasada Americana, sub al carui tutoriat a trecut fara indoiala, o data cu asumarea loialitatii politice fata de “iluminatul” de la Cotroceni, sa citeasca ce scriu, aceasta s-a dat de catre sistema Basescu statului social, daca are dubii sa se uite in Constitutie, la articolul 3.

Perspectivele sunt cu atat mai de luat in serios cu cat injuriile pe care presedina PMP, Elena Udrea, si presedintele FC, Mihai Razvan Ungureanu, privind “toxicitatea” primeia si “oportunismul” celuilalt, tradeaza o pozitionare ca de competitori electorali. Cum ideologic nu ar avea cum, se poate presupune ca sacrificarea celei de-a doua unificari (sau micii unificari), dintre PMP si FC, reprezinta pretul intrarii celor doi in cursa prezidentiala. Pericolul unor schimbari de accente in campania electorala, dinspre Basescu spre Ponta, nu poate fi neglijat. Daca mai avem in vedere si ca presedintele PDL, Vasile Blaga, tinde sa-si duca prin fuziune mesajul “loviturii de stat”, din vara anului 2012, in noul PNL, asa cum a reiesit din schimbul taios de replici pe aceasta tema cu fostul presedinte PNL si copresedinte USL, nu cred ca lui Crin Antonescu i-ar mai trebui alte argumente pentru a iesi din imobilism.

Afirmatia lui Victor Ponta potrivit careia doar Crin Antonescu ar avea profil de prezidentiabil al dreptei nu a fost intamplatoare, nu i-a vizat pe politicieni, ci electoratul PSD si ex-USL. Avand in vedere proeminenta electorala a premierului, semnalul sau ar putea fi declicul care va schimba raportul intre liniile de atractie si respingere electorala in ceea ce-l priveste pe fostul candidat uselist la presedintie. Gruparea Iohannis, care s-a grabit sa-l scoata pe Antonescu din cursa pentru Cotroceni, optand pentru sondajul de opinie pentru stabilirea candidatului PNL, mizand pe pierderea increderii de catre fostul prezidentiabil al fostului USL, s-ar putea sa traiasca o crunta dezamagire.


Manevre de precampanie: Initiativa si contrast

01/07/2014

Lupta pentru initiativa si contrast, acestea par a fi temele dominante ale lunii iulie, cu care a si inceput, de fapt, care marcheaza preparativele de pe esichier pentru desemnarea candidatilor la presedentie. Congresul PNL si, apoi, Consfatuirea PSD de la Orastie au dat inputurile de principiu. Intr-un cadru mai larg, care privesc actorii institutionali din spatele partidelor, s-au dat alte semnale, politice, economice si administrative, care tintesc intentiile de vot ale electoratului.

Victor Ponta uneste, in acest moment, nu numai PSD, ci si intregul USD in privinta candidaturii sale la prezidentiale. Nimeni nu doreste alegeri interne in PSD sau in USD pe aceasta tema, candidatura lui Ponta este sustinuta fara rezerve. Opinia generala este ca miza alegerilor are nevoie de unitate, ca aceasta exista si ca formula candidatului unic este cea mai buna alegere. Ramane doar ca presedintele PSD sa-si asume in mod oficial candidatura, la 1 august, dupa cum a promis, ciorna staffului deja exista (intre care si un consultant american). Laitmotivul candidatului unic a fost foarte bine jucat si punctat. Oricum, pe fond, stanga nici nu ar avea cum sa aiba alti candidati comparabili sau de tip „iepure”, toate sustinerile merg catre personalitatea recunoscuta ca cea mai puternica a momentului.

Pe partea dreapta, ma refer la cei care conteaza, compromisul dublei candidaturi din PNL si dilema fuziune sau alianta PNL-PDL tradeaza orgolii, ambitii si divergente, care coboara in perceptii. Redesteptarea interesului lui Crin Antonescu pentru presedintie, care cred ca este mai degraba instinctual decat rational, a sacrificat consensul, daca a existat sau cel putin a deschis calea catre dispute interne. Cand fostul sef al liberalilor l-a contrat, practic, pe actualul presedinte al PNL, Klaus Johannis, ca va fi nevoie si de „analize sociologice”, nu numai de sondaje (desi ultimele sunt materia prima a primelor) si ca exista „segmente” in partid care sustin „testarea tuturor ipotezelor”, nu mai este nevoie de o alta confirmare a divergentelor. Pe de alta parte, nici disputa ‚fuziune-alianta” nu este un factor de crestere, indiferent de rezultat, frustrarile si ale unora si ale altora pot gasi compensatii pe palierele de istorie recenta (USL sau PMP), desi cred ca PDL nu va avea de ales, pasivul crizei l-a tras ireversibil in jos.

Exista insa si un alt gen de manevre, frenatorii la avansul lui Victor Ponta. Desi indicatorii economici buni, in consolidare ai Guvernului Ponta ar trebui sa fie suficienti pentru nota premierului, se pare ca nu este asa. Semnalele politice si administrative care vin dinspre opozitie sunt destul de corodante, pot aduce schimbari de perceptie sau pozitie. Cazul Duicu, de trafic de influenta, in curs de instrumentare, care-l implica pe premier si se vrea a-l pune in oglinda cu cel al presedintelui (in dosarul Bercea Mondial) este un exemplu, destul de ciudat, dupa parerea mea, de cum politicul si economicul pot fi divergenti pentru prestigiul unui lider. Un alt exemplu, administrativ de aceasta data, este noua majoritate pe care PNL si PDL au realizat-o in consiliul general al Capitalei, in urma careia cei doi viceprimari PSD au fost demisi. Cum s-ar spune, lucrurile se misca, continuitatea jocului politic produce mereu consecinte, insa nu cred ca procesul electoral va (mai) putea fi manipulat, dupa zece ani grei, de scandaluri, crize si agitatie, alternanta la presedintie va fi inevitabila.