Dialogul socratic de la Cornu

In dialogul de la Cornu am aflat inca o data explicatia si confirmarea privind experienta de elita, de ce aceasta este atat de cautata si de scumpa. Timp de aproape o ora si jumatate, cat am stat “lipit” de ecranul televizorului, am vazut ceea ce asi numi  un model de abordare, ca flexibilitate a strategiilor si tacticilor si prioritizare a scopurilor si obiectivelor, toate adecvate la dinamica intereselor nationale, care ar putea face parte din cea mai inalta si rafinata politica. Mesajele, in opinia mea, au fost aplicate si cele mai bune posibil, fara sentimentalisme ieftine de partid sau critici inutile, de dragul criticii.

Intr-adevar, PSD este o forta politica uriasa, care trebuie castigata, nu pierduta, in interesul transformarilor si modernizarilor viitoare ale societatii romanesti, iar Liviu Dragnea trebuie tratat in consecinta, ca lider care are anvergura partidului sau si care ii poate duce inegalabila putere, cel putin a momentului, intr-o directia sau alta, pe care oameni politici si de stat responsabili o vor in directia cea buna. Am apreciat diplomatia politica, de clasa, a lui Adrian Nastase, pe acest subiect. Totusi, cred ca episoadele excluderilor lui Ponta si Grindeanu au avut rolul lor corectiv, trebuiau sa se intample, sigur, cu riscurile pe care cei doi si le-au asumat, fara de care mi-e dificil sa cred ca Liviu Dragnea s-ar fi intors la sedintele BPN, la consfatuirile colegiale.

De fapt, scriitorul cartilor de la Cornu, care au deja o reputatie cvasipaltinisiana, si ma astept sa vad intr-o zi titlul “Scrierile de la Cornu”, a fost extrem de subtil cand a evocat ca sedintele sale de partid si de guvern, de pe vremea cand a detinut functiile de presedinte PSD si de Prim-Ministru, durau 10-12 ore, cu discutii contradictorii, dar care se incheiau cu solutii optime sau de cele mai multe ori optime, din moment ce Guvernul pe care l-a condus a fost cel mai bun dupa 1989.

Insa eu am un “fix” in privinta relatiei dintre lider si partid, care in opinia mea nu trebuie sa fie unilaterala si absoluta. Partidul nu trebuie sa fie o curea de transmisie a deciziilor liderului, ci creierul deciziilor, stiind foarte bine, din experienta romaneasca, cum s-au terminat cazurile contrare. De ce un Guvern sa-si dea automat demisia daca nu mai are sprijin politic, mai ales daca retragerea sprijinului politic nu are o motivatie doctrinara sau ideologica, ci una subiectiva, orgolioasa, personala? Daca Guvernul se bucura de sprijinul unei parti a partidului si gaseste sprijin politic la opozitie? Si chiar daca automotiunea trece si Guvernul pica, semnalul care ramane nu este ca ceva este in neregula, si poate ca tocmai acest lucru conteaza? Se tine capacul pe oala partidului, dar un semnal se transmite.

Din cate observam, in SUA, unde presedintele este si seful guvernului, Donald Trump nu mai are sprijinul politic al partidului sau, partidul republican, in privinta politicii externe in relatia SUA-Rusia. Ar fi trebuit ca Trump sa-si fi dat demisia? Ei, bine, iata ca Trump isi sfideaza partidul, un precedent care, dincolo de motivatiile si explicatiile de culise si de joc politic, trebuie luat ca atare. Intr-adevar, de 27 de ani suntem fraierii Vestului, dar acesta este pretul locului ingust in care am ajuns, cand nu am avut de ales, a trebuit sa acceptam sa fim luati de fraieri. Deocamdata, observ ca Romania parca ar alerga spre acelasi loc ingust, in timp ce restul Europei de Est isi construieste alternative.

https://adriannastase.ro/2017/08/04/la-antena-3-cu-sandra-stoicescu/

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: